Primăvara are în ea ceva irezistibil, nu-i așa? Și parcă nu vine niciodată prea brusc. Se așază încet, ca o poveste care se scrie pe măsură ce o trăiești. Mai întâi apar ghioceii, firavi și curajoși, apoi brândușele și viorelele colorează timid pământul încă rece. În scurt timp își fac apariția zambilele și narcisele, aducând cu ele parfum și lumină caldă. Mai apoi magnoliile își deschid, spectaculos, florile superbe, iar lalelele încep să umple grădinile.
Totul curge atât de firesc! E imposibil să rămâi indiferent. Parcurile sunt pline, peste tot în jur lumea face fotografii. Cum ar fi oare dacă am ști să ne bucurăm de fiecare zi, din orice anotimp, cu aceeași atenție cu care întâmpinăm primăvara? Să facem precum japonezii, de exemplu. Pentru că la ei timpul nu se măsoară în anotimpuri, ei nu au doar primăvară, vară, toamnă și iarnă, ci o succesiune delicată de momente care durează câte cinci zile. O lume împărțită în 72 de micro-anotimpuri, fiecare numit nu după calendar, ci după o schimbare aproape imperceptibilă din natură.
Există un moment în care „vântul cald topește gheața”. Un altul în care „păsările încep să cânte în munți”. Apoi vine clipa când „peștii ies de sub gheață”, iar puțin mai târziu „ceața începe să plutească”.
Ați fi tentați să credeți că sunt metafore, cu siguranță. Dar așa sunt denumite aceste micro-anotimpuri. Fiecare surprinde un moment în care se întâmplă ceva în natură. În loc să spună simplu că a venit primăvara, japonezii aleg să observe când „ies insectele din pământ”, când „apare pentru prima dată floarea de piersic ” sau când „încep vrăbiile să-și facă cuiburi”.
Timpul devine, astfel, o succesiune de detalii vii. E o formă de atenție. Noi trecem grăbiți dintr-un sezon în altul, ca și cum între ele nu ar fi nimic. Știm și noi bine că există un moment în an în care „tunetul se aude pentru prima dată în depărtare”, dar nu zăbovim neapărat asupra lui. Nu avem această viziune poetică și delicată asupra trecerii timpului.
Modelul japonez nu este însă un exercițiu de rafinament cultural, ci mai degrabă o invitație să încetinim un pic, sa fragmentam timpul în semne mai mici, pe care le remarcăm în jurul nostru: o anumită lumină, un anume sunet, o culoare intensă. Până la urmă, aceste fragmente mici, puse împreună, sunt cele care spun întreaga poveste.
Ce părere ai despre acest articol?