„– Tare mult îmi plac apusurile de soare! Hai să vedem un apus de soare!
– Dar trebuie să așteptăm.
– Ce să așteptăm?
– Să așteptăm ca soarele să apună.
– Mereu mă cred la mine acasă. […] Într-o zi am văzut cum soarele asfințește de patruzeci și trei de ori”.
(Antoine de Saint-Exupery)
Aș vrea să pot face și eu la fel ca micul prinț – să-mi mut scaunul cu câțiva pași mai încolo și să văd un apus de soare ori de câte ori îmi doresc. Să stau pur și simplu și să privesc în zare cât de mult pot, să mă pierd în lumina aceea portocalie, care se transformă în roșu înainte să dispară în întuneric.
Știința pare să fie și ea de partea mea. Sunt studii care arată cât de mult bine ne face să contemplăm apusul. Care să fie explicația? Culorile asfințitului contribuie la eliberarea melatoninei, ceea ce ne ajută organismul să înțeleagă că se apropie noaptea și că e timpul să se așeze ușor, să se odihnească. Spectrul acela de lumină portocalie și roșie reglează ritmul circadian, ceasul nostru intern – corpul se relaxează, iar somnul devine mai bun.
Dincolo de explicația științifică, apusul e impresionant în sine. E fascinant să-l privești, măreția lui te copleșește. Te simți, inevitabil, mai bine. În liniștea asfințitului ești parcă invitat la reflecție. Te concentrezi pe frumusețea momentului, grijile dispar pentru scurt timp.
Da, ar putea fi o rutină formidabilă. Poate chiar cea mai bună pentru o stare de bine. Ne sfătuiesc și medicii să ne bucurăm cât de des putem de lumina asfințitului. Dacă s-ar putea, în apropierea unei ape, care să-i amplifice culorile.
Pe mine gândul mă poartă acum la Atena și muntele ei Lycabettus. Un loc unde oamenii se pregătesc pentru asfințit nu doar cu nerăbdare, ci și cu multă emoție. Un loc unde merg să aplaude apusul. Și chiar bat din palme, copleșiți de atâta frumusețe.
Voi unde ați vrea să vedeți azi un apus de soare?
„Fiecare apus de soare aduce promisiunea unui nou răsărit.” (Ralph Waldo Emerson)
Ce părere ai despre acest articol?